Politica externă a Italiei: un mesaj în sticlă pentru următorul guvern italian

  • Nathalie Tocci (IAI)
  • 2.3.2018 20:22

Politica externă a fost marea absentă în campania electorală italiană. Cu excepția notabilă a Più Europa a lui Emma Bonino, toate celelalte forțe politice au prezentat strategii incoerente, prost informate sau din care lipsește complet politica externă.

UE, a fost a fost în general menționată, în calitate de o forță austeră și ingrată, ce împiedică relansarea economică a Italiei, întorcîndu-i în același timp spatele în loc să o sprijine în legătură cu problema imigrației. În același timp, abia dacă s-a discutat despre creșterea de neoprit a Chinei, imprevizibilitatea americană în era lui Trump, agresivitatea cinică a Rusiei și proliferarea crizelor din Asia de Est și Orientul Mijlociu, fără a menționa provocările climaterice, energetice și pe cele cibernetice globale.

 

Italia și-a articulat în mod tradițional prioritățile de politică externă în jurul a trei piloni: Europa, Marea Mediterană și parteneriatul transatlantic.

 

Cu toate acestea, politica externă contează. Ea afectează tot mai mult viața noastră de zi cu zi, deoarece limitele dintre intern și extern devin tot mai difuze. Fie că este vorba de climă, migrație, energie, locuri de muncă sau terorism, niciuna dintre întrebările care ne afectează atît pe noi cît și pe copiilor noștri nu pot fi abordate exclusiv prin intermediul politicilor interne. Politica externă a ajuns la noi acasă. În acest context și în speranța oarecum naivă că forțele ce vor veni la guvernare în urma votului din 4 martie vor lua de la retorica ambiguă a campaniei electorale, ce poziție ar trebui să adopte noul guvern italian în arena internațională?

Italia și-a articulat în mod tradițional prioritățile de politică externă în jurul a trei piloni: Europa, Marea Mediterană și parteneriatul transatlantic. Astăzi, toate cele trei rămîn relevante, însă necesită o revizuire sau o reinterpretare substanțială. Marea Mediterană este, în multe privințe, o prioritate mult mai stringentă decît a fost cîndva. Preocuparea Italiei în ceea ce privește migrația, securitatea energetică, imperativul combaterii terorismului și a crimei organizate, precum și interesul său mai larg pentru o Mare Nostrum pașnică, prosperă și sigură, toate acestea indică importanța sporită a Mediteranei pe harta de politică externă a Italiei. Cu toate acestea, Marea Mediterană nu mai este ceea ce a fost odată.

Mediterana nu este o regiune în sine. Africa de Nord și cea Subsahariană se sunt legate prin intermediul zonele sub autoritate statală slabă de pe centura saheliană, accelerînd fluxurile regulate și neregulate de oameni, arme, bunuri și idei intoxicante. Nicăieri acest lucru nu este mai clar decît în cazul fenomenului structural al migrației. De asemenea, interconexiunile tot mai mari dintre Golful Persic și Cornul Africii indică absența unor linii ferme care separă Orientul Mijlociu de Africa, iar banii, comerțul și persoanele traversează zona Golfului. Pe scurt, preocuparea pentru Marea Mediterană înseamnă o extindere in investiții și o atenție sporită față de Orientul Mijlociu și Africa.

 

Lumea în care ne aflăm este una în care SUA nu va mai fi hegemonul global.

 

Privirea în ansamblu este pertinentă atunci se consideră relația transatlantică. Parteneriatul italiano-american rămîne extrem de important - chiar și cu Trump - sprijinit de alianța NATO și relațiile culturale, politice și economice tradiționale între cele două părți ale Atlanticului. Totuși, lumea în care ne aflăm este una în care SUA nu va mai fi hegemonul global, ci probabil va fi egalat și în cele din urmă depășit de China, așa cum explică Graham Allison în "Destinat războiului". Promovarea relației transatlantice concomitent cu cultivarea legăturilor cu alți actori globali va fi esențială pentru protejarea și promovarea intereselor și valorilor italiene în lume.

Cu toate acestea, Italia, ca putere mijlocie în cel mai bun caz, este pur și simplu prea mică pentru a face față în mod eficient Mediteranei globale și unei lumi multipolare, complexe și conflictuale. Într-o astfel de lume, doar puterile de dimensiuni continentale se pot strădui în mod realist să-și atingă obiectivele strategice. Iată locul în care intră in joc al treilea și cel mai important pilon al politicii externe italiene: Uniunea Europeană.

 

UE este condusă de faptul că toate statele membre, inclusiv cele mai mari, precum Italia, sunt pigmeii secolului XXI.

 

O Uniune a cărei logică a fost odată consolidarea păcii pe continent, combinată cu realizarea oportunităților economice prin integrare, este astăzi condusă și de o rațiune externă profundă: realizarea faptului că toate statele membre, inclusiv cele mai mari, cum ar fi Italia, sunt pigmei în lumea secolului XXI. Prin urmare, interesul existențial al Italiei este de a contribui la o Uniune care, prin forme de integrare diferențiate, reușește în același timp să aprofundeze în mod semnificativ elementele sale federaliste în sfere centrale precum economia, migrația și apărarea, continuînd totodată procesul de extindere în special în Balcanii de Vest. Pe măsură ce tandemul franco-german repornește motorul proiectului european, contribuția Italiei - atît prin relațiile sale bilaterale cu Franța și Germania, cît și prin rolul de edificator de poduri pentru celelalte state membre - este cheia viitorului țării în Europa, în lume și acasă.

Toate acestea implică faptul că Italia trebuie să treacă la fapte. Fiind o țară aflată în centrul continentului Euro-African, atît de dramatic expusă tendințelor și fluxurilor externe, alocarea în total cu mult sub  1,5% din PIB pentru dezvoltare, apărare și diplomație  este lipsită de viziune, dacă nu chiar iresponsabil. După cum a sugerat fostul președinte german Gauck în legătură cu Germania, scopul trebuie să fie acela un total de 3% din PIB, împărțit în: 2% pentru apărare, ]n conformitate cu angajementele asumate de Italia, 0,7% pentru dezvoltare, conform angajamentelor UE și 0,3% pentru diplomație.Însă acest obiectiv poate părea neadecvat în dezbaterea actualăî italiană de politică externă A Italiei.

Cu toate acestea, dacă Italia nu se va mișca în direcția acestor parametri, țara va continua să rămînă un observator al propriei sale istoriii, zguduită de mișcările forțelor externe aflate în afara controlului său.

Nathalie Tocci este directorul Institutului pentru Afaceri Internaționale (IAI), profesor de onoare la Universitatea Tübingen, și consilier special al Înaltului reprezentant al UE, Federica Mogherini. Articolul a fost publicat inițial pe site-ul Istituto Affari Internazionali (IAI) și poate fi găsit aici.

Versiunea în limba engleză a acestui articol este disponibilă aici.

Postări asemănătoare: Nathalie Tocci (IAI)

Parteneri

Tento web používá k analýze návštěvnosti soubory cookie. Používáním tohoto webu s tím souhlasíte. Další informace