Politica de apărare a Italiei: la ce să ne așteptăm de la alegerile din 2018?

  • Alessandro Marrone (IAI)
  • 1.3.2018 19:04

O puternică linie de continuitate este așteptată în politica italiană (externă) și de apărare în ceea ce privește chestiuni esențiale precum cooperarea și integrarea europeană în domeniul apărării, angajamentele față de NATO, operațiunile militare din Africa și Orientul Mijlociu extins, dar și în privința controlului asupra migrației – și a cheltuielilor în domeniul apărării.

Perspectiva

Sondajele recente prevăd că între 35 și 40% din voturi vor fi obținute de coaliția conservatoare de centru-dreapta formată de Forza Italia (FI), Liga și Frăția Italiei (Fratelli d'Italia, FdI) împreună cu un număr mic de creștin-democrați, care au sprijinit cele mai recente guverne italiene de centru-stânga. Potrivit sondajelor, Mișcarea populistă Cinci stele (Movimento 5 Stelle, M5S) ocupă locul doi, asigurându-și între 25 și 30% din voturi. Partidul democrat de centru-stânga (Partito Democratico) și aliații săi mai mici, aflați la putere începând din 2013, ar urma să acumuleze împreună în jur de 25-30%. În sfîrșit, gruparea de stânga, Liberi și Egali (Liberi e Uguali, LeU), se așteptată să înregistreze un rezultat de aproximativ 5-8% din voturi și a exclus deja participarea în vreo alianță cu Partidul Democrat.

Legea electorală a Italiei prevede că două treimi din mandatele din ambele camere sunt alocate proporțional listelor de partide care au obținut peste 30% din votul popular. Cealaltă treime este asigurată printr-un sistem care implică mai mult de 300 de circumscripții din Italia. Un astfel de sistem mixt favorizează coaliția mai mare - adică tabăra conservatoare - prin subreprezentarea unor partide mai mici, cum ar fi LeU, care nu are nicio șansă de a câștiga vreo circumscripție electorală. Drept urmare, sunt posibile două scenarii: fie conservatorii au o majoritate absolută în ambele camere, formând astfel un guvern, fie câștigă alegerile, fără a avea o astfel de majoritate. În cel de-al doilea scenariu, probabil că va fi aleasă opțiunea unui guvern "de coaliție largă" între PD și partidele italiene din tabăra conservatoare - Forza Italia, creștin-democrații și, probabil, FdI. În ambele cazuri, mișcarea populistă M5S va rămâne în opoziție

 

Un consens larg asupra politicii italiene (externe) și de apărare în ultimul deceniu.

 

În acest context, merită analizate politicile recente de apărare sprijinite de forțele conservatoare și PD pentru a anticipa direcția pe care politica de apărare italiană o poate lua în urma alegerilor. Analiza politicilor este preferabilă în comparație cu o concentrare asupra declarațiilor adesea contradictorii făcute de liderii politici în timpul unei campanii electorale intense. O astfel de abordare evidențiază un consens larg asupra politicii italiene (externe) și de apărare din ultimul deceniu, sub conducerea lui: Paolo Gentiloni, Matteo Renzi, Enrico Letta, Mario Monti și Silvio Berlusconi.

Cooperarea și angajamentele comune

În primul rând, și în ciuda creșterii recente a euro-scepticismului în Italia, cooperarea și integrarea europeană în domeniul apărării se bucură de un sprijin substanțial din partea instituțiilor politice și a opiniei publice, atât din motive normative, cât și practice. Nu este întâmplător că lansarea Cooperării Structurale Permanente (PESCO) a fost percepută în Italia ca un progres spre forme mai eficiente de apărare europeană. Un astfel de consens reflectă sprijinul activ al armatei italiene, al corpului diplomatic, al funcționarilor publici, al industriei de apărare și al comunității de experți, care promovează această chestiune la un nivel de lucru și în diferite instituții italiene, influențând astfel politicienii și executivul.

 

Italia a asigurat în mod repetat patrularea aeriană a republicilor baltice și a contribuit cu 200 de militari la prezența avansată consolidată a forțelor aliate în Estonia.

 

Alături de această poziție pro-europeană, o atitudine favorabilă "atlanticistă" față de SUA și NATO reprezintă un alt pilon tradițional al politicii (externe) și de apărare a Italiei. Între 2014 și 2017, Italia a devenit al doilea mare contribuitor în ceea ce privește trupele la coaliția condusă de SUA pentru a contracara autoproclamatul Stat Islamic, cu un angajament militar de aproximativ 1500 de soldați - inclusiv forțe speciale și instructori - în jur de 420 vehicule terestre și o echipă de operațiuni aeriene de 17 aparate, inclusiv avioane de luptă, UAV-uri, elicoptere și cisterne de alimentare cu combustibil. În ceea ce privește NATO, Italia a sprijinit cu fermitate măsurile de reasigurare, descurajare și apărare adoptate în 2014 în lumina poziției agresive a Rusiei. Roma s-a oferit voluntară să preia conducerea Forței de Reacție Foarte Rapidă în 2018, a asigurat în mod repetat protecția aeriană a republicilor baltice și a contribuit cu 200 de militari la prezența avansată consolidată a Alianței în Estonia. În același timp, Italia a insistat ca Alianța să contribuie mai mult la stabilizarea vecinătății sudice și a reușit să obțină înființarea unui "centru sudic" în cadrul Comandamentul Comun al Forțelor NATO din Napoli. Aceste politici nu au fost criticate nici de PD, nici de tabăra conservatoare.

În cele din urmă, în Afganistan, care a fost cel mai dificil teatru operațional pentru SUA și NATO în ultimii cincisprezece ani, Italia continuă să fie cel mai mare contribuitor european la misiunea Resolute Support, cu peste 1.000 de militari - de două ori mai mare decât contingentul britanic. Atât în Irak cît și Afganistan, Italia va reduce angajamentul său militar în conformitate cu acordurile cu aliații, pas acceptat atât de PD, cât și de partidele conservatoare consacrate. Alături de operațiunile militare de durată din Europa, Afganistan, Liban și Cornul Africii, ultimul parlament a aprobat trei misiuni menite să contracareze în diferite moduri raficul de persoane și migrația ilegală.

Migrația și Marea Mediterană

Aceste misiuni includ EUNAVFOR MED Sophia, o operațiune anti-contrabandă lansată de UE în 2015 în Marea Mediterană pentru a înlocui operațiunea Mare Nostrum, desfășurată doar de Italia. Condusă de amiralul Enrico Credendino, sediul operațional al misiunii se află la Roma. Cea de-a doua misiune este una națională, activă începând din iulie 2017, și urmărește întărirea gărzii de coastă libiene prin consolidarea capacității, formare, asistență informațională și logistică. În decembrie 2017, misiunea a fost înglobată într-o altă misiune italiană desfășurată în Libia, Operațiunea Ippocrate, în derulare din 2016 și al cărei scop este de a oferi asistență globală guvernului libian susținut de ONU la Tripoli. A treia misiune, aprobată în decembrie 2017, prevede detașarea a mai mult de 470 de soldați și 200 de vehicule în Niger, alături de Franța, Germania și SUA, în cadrul G5 Sahel. Scopul principal este de a spori capacitățile locale de combatere a terorismului și de a asigura controlul frontierelor, eforturi care sunt în concordanță cu dorința Italiei de a intensifica cooperarea cu Franța și Germania în privința apărării europene, precum și cu interesele energetice ale Romei în regiune.

Aceste misiuni sunt menite să răspundă cererilor interne de a reduce și controla fluxurile extraordinare de migrație pe care le-a experimentat Italia de la prăbușirea regimului Gaddafi din Libia. Cu peste 700.000 de persoane care au ajuns pe malurile Italiei în ultimii cinci ani, eforturile de limitare a migrației către Italia și Europa se bucură de un sprijin larg în rândul electoratului italian și a instituțiilor politice. Într-adevăr, misiunea militară în Niger a fost aprobată nu doar cu cu sprijinul partidului PD, ci și al partidelor conservatoare precum Forza Italia și FdI, în timp ce Liga s-a abținut.

 

Sprijinul larg pentru controlul migrației se reflectă și în faptul că Ministrul de Interne Marco Minniti beneficiază de sprijin bipartinic.

 

Sprijinul larg pentru controlul migrației se reflectă și în faptul că actualul ministru de interne al Italiei, Marco Minniti - din PD - beneficiază de un sprijin bipartinic pentru abordarea sa a problemei migrației. Printr-o politică multilaterală care combină un amestec de măsuri restrictive și eforturi de dezvoltare pe termen lung care vizează țările de origine și de tranzit din Africa, politicile Minniti, criticate de mulți, au dus rezultat în diminuarea sosirilor. Abordarea anterioară este probabil să domine asupra celor din urmă în cazul în care alegerile vor avea ca rezultat un nou guvern foirmat din conservatorii.

Cheltuielile pentru apărare

Ultimul exemplu de continuitate între conservatori și PD ține de cantitatea și calitatea cheltuielilor militare. În ultimul deceniu, bugetul italian de apărare a stagnat, indiferent de partidele aflate la putere. Între timp, unele reforme ale armatei au fost realizate datorită perspectivei strategice oferite de Carta albă privind securitatea și apărarea internațională, din 2015. Cu toate acestea, o mare parte din reforme nu au fost puse în aplicare din cauza lipsei voinței politice.

 

Continuitatea politicii de apărare va miza probabil pe apărarea europeană și NATO, cu posibilitatea de a se concentra mai mult asupra Africii și a Mediteranei.

 

Această situație este probabil să continue după următoarele alegeri, independent de formarea guvernului. Necesitatea reformelor rămâne și atât conservatorii, cât și PD nu se opun acestora, dar nici nu consideră că acestea sunt o prioritate. În consecință, în timp ce bugetele de apărare vor rămâne probabil stabile și stagnante, calitatea și amploarea viitoarelor reformelor ale forțelor armate italiene vor depinde în mare măsură de dedicația noului ministru al apărării și al personalului său - așa cum s-a întâmplat cu inițiativele lăudabile, dar încă incomplete, incluse în Carta albă a anului 2015, inițiată de ministrul Apărării, Roberta Pinotti și care a fost prima revizuire cuprinzătoare a politicii italiene de apărare din ultimii 30 de ani.

În cele din urmă, următoarele alegeri generale nu vor aduce revoluții în politica de apărare italiană. Pe fondul unui sistem internațional din ce în ce mai conflictual și incert, o astfel de continuitate va continua abordarea pozitivă a Italiei față de apărarea europeană și NATO, cu posibilitatea de a se concentra mai mult asupra Africii și a Mediteranei. Deși probabil vor exista puține progrese în ceea ce privește reformele esențiale ale forțelor armate italiene, în ansamblu, alegerile italiene din 2018 vor genera un scenariu caracterizat de continuitatea angajamentelor și responsabilităților italiene în domeniul apărării.

Alessandro Marrone este Membru superior în cadrul Programului de securitate, apărare și spațiu al „Istituto Affari Internazionali (IAI)”. Articolul a fost publicat inițial pe site-ul Istituto Affari Internazionali (IAI) și poate fi găsit aici.

Versiunea în limba engleză a acestui articol este disponibilă aici.

Postări asemănătoare: Alessandro Marrone (IAI)

Parteneri

Tento web používá k analýze návštěvnosti soubory cookie. Používáním tohoto webu s tím souhlasíte. Další informace